Sari la conținut

De ce bebelușul meu vrea numai în brațe?

De ce bebelușul meu vrea numai în brațe?-HipHip.ro

"Bebelușul meu vrea numai în brațe!"

"Bebe doarme numai pe mine. Oare este normal? Cât va mai dura această etapă?"

"Oare l-am răsfățat pe bebe, din moment ce, imediat cum îl las din brațe, începe să plânga?"

Câte dintre noi nu ne-am pus aceste întrebări măcar o dată sau nu le-am auzit formulate de alte mămici?

Încă înainte de a deveni mame, multe dintre noi ne lăsăm seduse de imaginile din media cu bebeluși stând fericiți în pătuțul lor, scăunele speciale sau în cărucior. Reclamele TV, filmele, revistele, toate afișează o imagine diferită a vieții cu un nou născut față de cea experimentată acasă, mai ales în acele prime săptămâni de acomodare cu bebe. Este de așteptat ca multe dintre noi să se întrebe dacă bebelușii din reclame nu cumva reprezintă standardul iar copilul nostru are pretenții neobișnuite.

Într-o lume modernă care a inventat diferite gadgeturi care să înlocuiască brațele mamei, viitorii părinți pornesc de la ideea că cel mic trebuie educat să accepte cât mai devreme să petreacă timp singur în pătuț sau landou.

Ce spun oamenii de știință referitor la pretențiile bebelușilor noștri? Este vorba de răsfăț sau este mai degrabă o nevoie biologică de a fi în contact permanent cu părinții?

Puii mamiferelor se nasc în stadii diferite de evoluție. Puii de ierbivore aud și văd bine imediat iar în câteva ore sunt capabili să meargă. Puii carnivorelor sau ale speciilor mici de mamifere (rozatoare) se nasc golași, cu ochii lipiți și canalele auditive închise. Ei sunt incapabili să se deplaseze timp de câteva săptâmâni de la naștere.

Puii primatelor sunt undeva la mijloc. Mai dezvoltați decât cei ai carnivorelor, dar nu se pot se deplasa independent.

Până în anii 70, puii mamiferelor erau împărțiți în două categorii: cei care se nasc suficient de bine dezvoltați pentru a se deplasa în câteva ore de la naștere și a-și urma mama și turma (followers - puii ierbivorelor) și cei care se nasc  încapabili de a supraviețui singuri și care rămân ascunși în cuib până când se dezvoltă suficient pentru a putea să se deplaseze singuri (hiders - puii carnivorelor).

În cazul carnivorelor, mama petrece un timp limitat cu puii pentru a-i hrăni și spăla, apoi părăsește cuibul timp de câteva ore pentru a vâna. Laptele acestor femele este suficient de gras pentru a asigura necesarul energetic al nou-născutului pe toată perioada cât sunt plecate. Puii lăsați în cuib nu fac zgomote care să atragă atenția altor prădători.

Mult timp, bebelușii au fost tratați ca făcând parte din cea de-a doua categorie. Ei erau hrăniți la program și lăsați singuri în pătuț în afara intervalului de hrănire, pentru a nu se "învăța în brațe".

Termenul de pui atașat de părinte ("parent clinger") a fost introdus de biologul Bernhard Hassenstein în anii 70.  Acest termen descrie puii mamiferelor care nu se pot deplasa după naștere dar care nu pot fi lăsați singuri în cuib, deoarece ar fi expuși pericolelor.

Pentru puii "parent clinger", supraviețuirea este legată de contactul permanent cu un adult, de preferință mama. Lăsat singur, bebelușul percepe acest lucru ca pe un semnal că există posibilitatea de a fi abandonat și expus prădătorilor, de aceea va începe să plângă. Reacția este instinctivă și are legătură directă cu supraviețuirea noastră ca specie.

Puii maimuțelor se cațără pe spatele părinților sau ai rudelor și călătoresc astfel împreună cu grupul în zonele de hrănire. Ei au un puternic reflex palmar și plantar, menit să îl ajute pe cel mic să se agațe de blana mamei.

Bebelușii nou-născuți au același reflex ca și puii primatelor. Este acela care îl face să închidă pumnul atunci când îi strecori degetul în palma mititică. El se accentuează atunci când bebe este obosit, pentru că atunci există posibilitatea să cadă de pe mamă. Reflexul palmar dispare în jurul vârstei de 5-6 luni, însă cel plantar, rămâne activ până în apropierea vârstei de un an.

 

Un alt reflex care indică natura noastră de "parent clinger" este reflexul Moro. Atunci când este speriat de un stimul puternic, bebelușul întinde instinctiv mâinile și deschide palmele, pentru a le strânge imediat, ca și cum ar vrea să se agațe de ceva.

Întrucât omul nu are blană de care puiul se poate agăța, bebelușul trebuie ajutat pentru a rămâne în brațele părintelui. Astfel, el este un "parent clinger" pasiv, parintele dezvoltând metode de a căra bebelușul, păstrându-și mâinile libere pentru a se apăra sau pentru a procura hrană.

Babywearingul a apărut, așadar, ca o necesitate evolutivă. Fiecare cultură și-a dezvoltat propriile metode de purtat a bebelușilor.  Câteva dintre ele au fost descrise într-un articol anterior. Attachment parentingul nu a fost inventat de Dr. Sears, ci a fost o unealtă de supraviețuire a speciei noastre în ultimele 6 milioane de ani.

Lasa un comentariu

Comentariile sunt moderate și trebuie aprobate înainte e a fi publicate.

Coșul tău este gol