Obiceiul purtării bebelusilor nu este o invenție modernă. El există de mii de ani, fiind modul natural în care oamenii își îngrijeau puii dependenți de ei. Mamele trebuiau să muncească extrem de mult și nu aveau timp să stea cu cel mic. Drept urmare, bebe trebuia să călătorească împreună cu ea. Purtarea bebelușului îi făcea viața mai ușoară mamei.
În Evul Mediu, copiii erau purtați de către cele mai sărace categorii sociale. Schița lui Rembrandt, intitulată "Trei cerșetori la ușa unei case" , ilustrează acest lucru.
În epoca victoriană, englezii începeau să folosească și cărucioarele. Totuși, în zonele rurale din Scoția și Țara Galilor, femeile continuau să își poarte copiii în șaluri.
Din punct de vedere geografic, sistemele de purtare au variat în funcție de climă și de condițiile socio-economice.
Iată câteva exemple se sisteme tradiționale de purtare:
- În Mexic se folosea rebozo, o cârpă pătrată legată peste umăr, bebelușul fiind de obicei purtat în spate
- Populația Maori din Noua Zeelandă își purtau copiii în spate, într-o cârpă lungă și o legătură similară cu legatura rucksack făcută cu un wrap scurt. Mamele purtau bebelușii până la înțărcare, apoi responsabilitatea revenea tatălui.
- Populațiile din Alaska foloseau un sistem de purtare inclus în haină, ca un buzunar, astfel încât copilul să stea în spatele părintelui
- Mamele asiatice foloseau sisteme numite Mei-tai (China), Onbuhimo (Japonia) sau Podaegi (Korea), cu bretele lungi ce se legau de corpul părintelui.
- Mamele africane folosesc Khanga, o cârpă destul de scurtă ce se leagă de trunchi, astfel încât bebe stă în partea de jos a spatelui.
- Mamele din Wales își purtau copiii într-un șal călduros (Siol fagu - șal de alăptare)
În zona Țărilor Românești există o serie de fotografii cu femei de condiție modestă care iși poartă copiii în spate.
În lumea modernă, o dată cu apariția cărucioarelor, purtarea bebelușilor a început să fie văzută drept ceva practicat doar de oamenii săraci. Era de preferat să plimbi bebelușul în cărucior, deoarece acesta era un semn al statutului, ceva ce nu oricine își poate permite.
Interesantă este povestea încercării de introducere a căruciorului pe piața africană. Mamele africane au fost consternate la vederea acestui accesoriu și nu reușeau să înțeleagă de ce ar fi nevoie să folosească așa ceva și de ce cineva si-ar izola bebelușul în acest mod.
Ghidurile de parenting modern din anii 50, scrise în marea majoritate de bărbați, prezentau un nou mod sănătos de a crește și educa bebelușul, astfel încât acesta să devină cât mai independent. Pentru a nu-l răsfăța, era necesar ca acesta să aibă cât mai puțin contact cu părintele, să nu fie ținut prea mult în brațe și, cu atât mai mult, să nu fie purtat.
Lucrurile încep să se schimbe încet in SUA și Europa. În anii 60, o femeie din SUA inventeaza primul marsupiu, Snugli, după ce văzuse în timpul voluntariatului său în Togo femeile africane ce își purtau bebelușii în spate.
In 1970, apare prima firmă care produce wrapuri țesute în Germania, după ce fondatoarea ei primește cadou un rebozo mexican. Compania se numește Didymos.
În 1981, în Hawaii, apare slingul cu inele, creat de Rayner Garner pentru soția sa. În 1985, celebrul pediatru american William Sears, cumpără drepturile pentru ivenție și începe comercializarea și promovarea slingului.
Încet, babywearingul se răspândește în Europa și in SUA. Nu mai este văzut ca un apanaj al sărăciei și nici ca un trend pentru hippie. Împreună cu noile curente de attachment parenting și natural parenting, babywearingul revine în prim plan. Apar numeroase sisteme de purtare, majoritatea derivate din sistemele tradiționale (marsupiul sau SSC-ul este o variantă a Mei tai-ului asiatic).
